Muşcătura pe furiş

Mi-aduc aminte bine, eram copil de şcoală primară, când mama îmi arăta pe uliţă câinele care muşcă pe furiş şi-mi spunea să mă feresc de el că vine pe ascuns, pe neobservate, tiptil-tiptil, nevăzut, pe la spate, te apucă de picior şi dai de bucluc. Aşa am învăţat să nu mă tem de câinele care iese în drum şi te latră, nu-l iei în seamă şi treci pe lângă el, fără să ţi se întâmple ceva rău. Un singur lucru nu mi-a spus mama, că astfel de apucături există şi la oameni, că între aceştia muşcătura pe furiş este mult mai dureroasă decât cea provocată de colţii unui câine nărăvaş.
Tot de la mama am aflat că m-am născut şi trăiesc într-o ţară frumoasă şi bogată, care se numeşte România. Mai târziu, după ce i-am admirat câteva dintre frumuseţi şi i-am întâlnit oamenii, mi-am dat seama că nu îmi iubesc ţara pentru ceea ce este, ci pentru ce mi-a spus mama. Şi-aveam să văd cum ţara creşte şi se schimbă sub ochii mei, prin eroismul cotidian al gânditorilor şi constructorilor ei de la acea vreme.
Am atins cu privirea păinjenişul de fier-beton şi furnicarul de belazuri din vatra barajului de la Porţile-de-Fier, alte zidiri pentru energie din munţi, precum cele de la Vidraru, Lotru, Cerna şi Motru. Am urcat pe Transfăgărăşanul, m-am oprit de-atâtea ori sub măreţia Casei Poporului, de-a lungul Canalului Dunăre – Marea Neagră ori pe promontoriul de la Cernavodă, în atâtea alte locaţii ale ţării înnobilate prin strădaniile de inteligenţă şi sacrificiu ale românilor, prin fapte prezente acum doar în monografii şi jurnale mai puţin cunoscute, în legende sau în amintiri existente doar în arhive de şantier sau colecţii de familie.
Încerc un salt peste ani, în 1989, la revoluţie. Eram la Craiova, îi vedeam în preajmă pe turiştii ruşi, toţi îmbrăcaţi în treninguri, şi nu înţelegeam de ce i-a apucat plimbarea tocmai în decembrie, auzeam diversiunile de la radio, că un tren cu oameni antrenaţi de luptă a plecat din Oltenia spre Timişoara. S-au scris pe ziduri lozinci cu „Jos Dictatorul! Să fie judecat la Timişoara, în Banat!”. Apar la televizor primii români liberi, Caramitru şi Dinescu, strigând către ţară: „Am învins! Dictatorul a căzut! Suntem liberi!” Se vorbeşte de primii morţi ai revoluţiei. Se smulg de pe margini de drum panourile comuniste. Ţara e în frenezie!
Vreau să cred şi să visez la mai bine. Că am scăpat de coada la lapte pentru fetiţele mele. De cartela de la alimentară, pentru ulei de soia, pâine şi zahăr. Că voi putea cumpăra fără să stau degeaba la rând, ceva brânză, ceva carne, un salam bun. Că voi găsi la magazin cafea, să nu mai apelez la bişniţari. Că voi vedea un program mai uman şi folositor la televizor, altceva decât emisiunile cu el şi ea. Că voi putea spune şi eu ce gândesc, fără frica de a fi ridicat de securitate. Că voi ieşi din conspirativitate şi voi asculta Europa Liberă, ca tot omul cu drept de liber acces la informaţie, fără niciun fel de constrângere psihică, morală sau politică.
Treptat, în cei 27 de ani scurşi de la unica, misterioasa, controversata şi tragica Revoluţie română, am gustat din libertate, din răzbaterea spre lumea civilizată, spre standardele de bunăstare şi frecventele crâmpeie de fericire ale acesteia, trăind sentimentul că mă aflu într-o ţară care se schimbă totuşi, dar nu în ritmul şi sub aspectele mult aşteptate de mine şi de compatrioţii mei.
Privesc atent în juru-mi, la o realitate care se arată ochiului aşa cum este ea. Sunt siderat că în ultimii ani în societate s-au coagulat formaţiuni politice făţarnice, unele ocupând aproape toată suflarea cu promisiuni deşarte, învăluite în ticăloşie şi minciună, uzurpând încrederea celor nevoiaşi cu programe populiste, ucigând din faşă iniţiativa şi afirmarea individuală cu acţiuni ce susţin nemunca şi lenea, instalând în funcţii de importanţă publică indivizi incompetenţi şi corupţi care au cauzat decăderea rapidă a unor domenii vitale din viaţa şi economia ţării. Sunt secături şi scursuri sociale, lipsite de raportarea la principii şi valori civilizatorii, personaje ignobile care nu citesc mai nimic, hrănindu-se doar din reflexe de gând şi vorbe de sorginte comunistoidă, criptocomunistă, neocomunistă, oameni care nu mai pot să distingă între bine şi rău.
Aceştia au îndepărtat de la decizie tot ce a fost valoros şi vital pentru societatea românească, favorizând legiferarea hoţiei, proliferarea imposturii, şmecheriei, slugărniciei, prostiei şi sărăciei, laşităţii şi trădării până la cele mai înalte ranguri de răspundere pentru soarta ţării.
Suntem în 2017. Ţara este în suferinţă, românii sunt dezbinaţi între palatele puterii, s-au înmulţit specimenele care muşcă pe furiş, se dau edicte la ceas de noapte, ca hoţii, când fură caii din ogradă. Nu se adoptă edicte pentru sănătatea ţării, pentru a întări democraţia, se aprobă legi de urgenţă pentru hoţi şi corupţi, pentru secătuirea prin furt a bugetelor vitale naţiei. Regret că trăiesc astfel de vremuri, să aflu la ceas adânc din noapte că ţara a ajuns pe mâinile borfaşilor cu zâmbet ipocrit, oricare ar fi ei.
Stau şi mă întreb de ce au ieşit românii în piaţă, de ce protestează? Pentru că asta le-a mai rămas, dreptul la protest, un drept universal de care se folosesc în lupta cu marii penali ai timpului. Pentru că societatea este înţesată în toate firele ei existenţiale de acte şi fapte de corupţie, inclusiv prin lege, de hoţi care îşi fac de cap, fără să le pese de cineva. Poporul se mişcă, simte că ţara este în pericol. De aceea au ieşit năvalnic, tineri şi vârstnici, copii inocenţi, ingineri şi corporatişti, savanţi şi academicieni, antreprenori şi specialişti, oameni inteligenţi şi competenţi, care înţeleg riscurile derapajului ţării de la calea statului de drept şi a normalităţii.
De aceea s-au adunat în Piaţa Victoriei, la miting, sub marea de lumini ale conştiinţei de ţară, şi au scris în sufletul pur al zăpezii “Iarna rezistenţei noastre”. Nu vor să moară democraţia, obţinută cu preţul vieţii de părinţii lor. Ei îşi apără visurile, viitorul copiilor, ţara, nu mai acceptă impostura şi furtul, mitocanii şi dictatorii fără seamăn care aruncă în aer morala şi bunele intenţii, îndepărtând din rosturile ţării oamenii competenţi şi educaţi. Românii protestatari şi cei de bună-credinţă nu mai vor meschini în funcţii înalte, nu mai tolerează ipocrizia şi aroganţa, apucături care calcă în picioare educaţia şi civilizaţia.
Mă neliniştesc întrebări precum acestea: Ce parlament este acela care face legi neconstituţionale? De ce nu ne alegem ca dregători oameni buni, capabili şi educaţi? De ce a venit la miting şi filozoful Mihail Şora, la cei o sută de ani ai săi? Doar să îi parafrazeze pe înţelepţii săi înaintaşi, rostind sec „Rezist! Deci exist!” sau pentru mai mult? De ce Academia Română, cel mai înalt for ştiinţific al ţării, a scris Parlamentului României, avertizând asupra degradării sistemului educaţional ca urmare a unui management lamentabil la nivelul instituţiilor responsabile de starea învăţământului românesc? Cât de credibilă şi puternică mai poate fi o ţară în care pilonii săi de rezistenţă – învăţământul, sănătatea, cercetarea, cultura – sunt drastic şubreziţi?
Încerc să fiu optimist. Să mă gândesc ce le-aş putea spune elevilor mei, dacă voi fi întrebat de trăirile ţării. Ce aş putea să-i spun, mâine-poimâine, nepoatei Anastasia şi altor copii de seama ei, curaţi şi inteligenţi, care merită o altă ţară, mult mai sănătoasă, bine organizată şi condusă, puternică şi unită, frumoasă şi prosperă.
Sper şi mă întreb. Ce aş putea să mai fac să-mi permit să trăiesc normal în ţara mea? Să-mi respect angajamentul civic, să citesc, să scriu, să lucrez sau să merg la miting?
Mai întâi cred că este nevoie de curăţirea intelectuală şi morală a societăţii în care trăim, ca formă de educaţie a momentului. Un alt aspect este cert. Muşcătura pe furiş poate fi şi mortală! Ce ne facem cu javrele?
• Ion Elena

Leave a Comment

Verificare antispam: * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.